Efectul Chifu (poezia-clătită)

Efectul Chifu (poezia-clătită)

0 361

Avertisment: Articolul acesta este un pamflet (voit delirant), probabil ultimul text pe acest subiect (care, pentru mine, este o adevărat risipă de energie). Gabriel Chifu – trebuie reținut acest lucru – este abia un pretext (într-o poveste în care, în mod necesar, exagerările au avut loc de ambele părți, orgoliile sunt mereu prea mari). În primă fază, îmi propusesem să scriu foarte inflamat despre felul în care lumea literară își încalcă din nou și din nou propriile „cutume” și așa-zise „principii” (constructe fragile și alienante ale unei „competiții” literare cu reguli care nu sunt puse pe masă), principii pe care se presupune că un „tânăr scriitor” (dar chiar vreau să fiu așa ceva?) ar trebui să le respecte… Am mai zis: sistemul era deja susceptibil de abuz, dar abuzurile au ajuns acum să fie „fără perdea” (vezi cazul Popescu-Dumnezeu, povestea Oanei Boc, epopeea Daniel Cristea-Enache etc.).

În această formă finală, am preferat deriziunea – să râdem cu poftă de cum merge câmpul literar „pe stil vechi” (disfuncțional, din – repet – punctul meu de vedere), după ce am sperat că povestea asta nu va ajunge pe cărări atât de ridicole. Mai departe, ceea ce scriu aici este, oricum, o pierdere de timp, critica a fost realizată (și n-ai cu cine să polemizezi, a devenit clar lucrul acesta). După asta, cu toții avem lucruri mai bune de făcut.)

Se ia una bucată carte de poezie (care nu se poate comanda on-line, despre care editura nu suflă vreo vorbă – pentru că suntem în România anului 2015!) de una bucată Gabriel Chifu (până și numele sună crocant!), poetul cel mai drag încrengăturii literare actuale. A se consuma, de preferință, de către un întreg batalion de critici literari (certificați, se vede pe eticheta de la guler) cu rubrici în revistele care se folosesc cel mai bine pe post de preș de aragaz. Atenție! A nu se lăsa la îndemâna copiilor sau a celor alergici la următoarele substanțe: hermeneutică, metafizică, păcălură de poezită…

Cu o ploaie trivalentă nu se „restaurează” Autoritatea (!) Cuvintelor (dar lui Alex. Ștefănescu nu îi va reproșa nimeni că nu este consecvent în falocentrismul său…), iar cu un Heraclit de buzunar nu se prea poate reconfigura codul literar la un deceniu de la declanșarea discuțiilor despre postmodernism(în care poetul „excepțional” menționat la un moment dat este). Dar cu o pleiadă de ditirambi fără prudență (a căror apariție ca după ploaie este la fel de puțin suspectă ca o turmă de bărbați în negru) nici nu mai e nevoie să analizezi sublima antologie…

Îi mulțumim lui Gabriel Nedelea (cel care, după ce a scos o ediție discutabilă din Mazilescu, invocă „snobismul breslei poeților contemporani”) pentru performanța de a invoca „ecumenismul” postmodernismului pentru a-i rade pe „autenticiști” („prea vag-psihologizanți” (?!?), mama lor de „exclusiviști”…), urmând ca, la sfârșitul textului, să ne anunțe cu zâmbetul pe buze că „neomodernismul lui Gabriel Chifu îşi are locul (pe șezutul scaunului nr. 1 – n.n.) în postmodernismul românesc, atât cât va mai fi, apoi îşi va găsi locul în următorul „curent”, care nu va mai putea fi decât tot unul ecumenic” (dacă nu știați deja, are deja cel puțin un nume, „transmodernismul”…) și că „numai o poezie ce se prelungeşte şi se redescoperă în discursurile hermeneutice care se aşază peste ea (acolo unde găseşte structurile necesare pentru structurări) va rezista”. Cu alte cuvinte, numai o poezie-clătită va rezista! Bă, autenticiștilor, ați înțeles că nu vă merge cu hermeneutica? Nu-i de glumit, poezia-clătită e viitorul cu articol hotărât, la singular! Vă spune Gabriel Nedelea, postmodernistul ecumenic… Postmodernismul lui Manolescu – vă place? (Vouă – dacă nu v-au căzut dinții de la atâta Chifu – vă recomand Nichita Danilov sau Emilian Galaicu-Păun – mult mai „gustoși”)

În fine, și despre restul dosarului Chifu se poate scrie o carte întreagă (să zicem: Culmea criticii literare românești…), dar ar fi păcat de hârtie… când se poate folosi de ea editura Ramuri, mwahahaha…

*

Viitorul nu e sigur, stați neliniștiți. Dar eu mi-am recăpătat zen-ul – ce treabă am cu poezia-clătită, cu revistele de aragaz? Apropo, se vorbea de „autonomia esteticului”, de „principii”, de „paliere valorice” („rafturi” sau „ligi”, dacă vreți)… iluzii, deșertăciune. „Veleitari”. Cine sunt „veleitarii”? Probabil că toți suntem, dar în cercuri concentrice (o fi Dante în zona VIP?). În concluzie, felicitări lui Chifu – ai distrus ipocrizia din sistem, acum marii critici pot recunoaște că de-abia așteptau să scape de „mizerabiliști” (dar sistemul este vampirist, așa că nimeni nu putea sta pe uscat până la promoția Oana Boc…) și că îl iubesc pe Ion Horea (a murit „modernismul opresiv”, ieiii!)… Game over. De ce să ne mai jucăm de-a „câmpul literar”?

YIGRU ZELTIL Articol preluat de pe FDL