Confuzie vrac

Confuzie vrac

0 509

Se va lăsa cu scandal… Așa că, în loc de introducere, ar fi momentul prielnic pentru o… anecdotă.

Am primit deunăzi un mesaj pe – oho! – pagina mea de autor… Un poet voia să-mi trimită un exemplar din ultimul său volum. Dar – stai așa – parcă mi-a trimis deja volumul în format electronic, hmmm… Mi-am amintit acum! Este acel poet care m-a blocat după o discuție pe marginea unui articol din România literară, discuție în care comisesem „păcatul” de a ataca virulent poziția conservatoare a autorului acelui text (și, în general, a revistei)… După reacția pe care a avut-o interlocutorul (urmată de decizia de a mă bloca pe FB), mi-am dat seama că se aștepta să nu chestionez autoritatea revistei și că, aproape sigur, a interpretat ceea ce era – pentru mine – spirit critic drept o manifestare a gustului („sudic”, zice-se) pentru demolare (sau, cel puțin, „strugurii sunt acri”). Iată un alt habarnist ireverențios față de instituțiile literare…

M-a șocat inaderența aceasta la polemică (de care am început să mă lovesc din ce în ce mai des), conformismul gestului său (pentru cineva care pare să promoveze avangarda… de fapt, așa cum o dovedesc și poeziile sale, n-o percepe decât în dimensiunile sale „îmblânzite”, deloc iconoclaste). Dar a fost un șoc peste măsură, care m-a pus pe gânduri. Pentru cineva care este încă un (ceea ce s-ar putea numi…) scriitor tânăr, este o soluție facilă aceea de a lua de bună autoritatea unei reviste centrale (prin virtutea „blazonului”) precum România literară. Încă mai facil este de a ignora cu desăvârșire „decrepitele” instituții (cum o fac cei care cultivă, într-un fel sau altul, confuzia dintre literatură și viață). A citi cu atenție și a manifesta spirit critic, în schimb, este o soluție deloc evidentă și anevoioasă (în general, cu atât mai mult pe la noi). Dar ce înseamnă, până la urmă, „spirit critic”? Ce înseamnă „criteriul estetic” care (se presupune că) ar sta la baza instituțiilor literare? Situația de astăzi nu e cumva de așa natură încât „criteriul estetic” nu numai că pare tot mai mult o ficțiune critică (așa cum și este, în fond, dar subiectul relevant al dezbaterii ar trebuie să fie utilitatea acesteia), dar ajunge să nu mai fie nici măcar perceput?

Nu știu alții cum sunt, dar, urmărind „flora” și „fauna” literară din ultimii câțiva ani, am căpătat reflexul de a-mi nota observații și de a încropi mici dosare de „politică literară”. Momentul în care mi-am pus cele mai multe semne de întrebare a fost, nu întâmplător, cazul „Canonul”. Ceea ce pare a fi, la prima vedere, o pură demonstrație de iconoclasm (teribil, monșer!), se dovedește însă destul de repede a fi o adunătură (incoerentă) de reglări de conturi (adeseori abuzive). O gașcă de poeți (care se declară „underground”, deși au publicat la edituri „obscure” precum Cartea Românească…) atacă o altă gașcă de poeți și, pe parcurs, profită de ocazie pentru a desființa câțiva poeți morți, câteva nume realmente grele… Violând anumite tabu-uri, presupușii iconoclaști au stârnit câteva texte pline de indignare și chiar agresivitate defensivă (limbajul s-a dovedit a fi contagios), ceea ce nu i-a împiedicat, la ceva vreme după abandonarea platformei, să organizeze un festival cu invitați deloc neglijabili. Cu alte cuvinte, ceea ce a părut o negare totală a „jocului” (sau, cel puțin, o reacție alergică la critica prea encomiastică, nepropunând, din păcate, nicio alternativă serioasă) nu s-a dovedit a fi decât o abia voalată ranforsare a „regulilor jocului” în favoarea lor, scandalul nefiind decât marketing. Astfel am ajuns în vecinătatea reflecțiilor unui Bourdieu…

*

Pentru că, așa cum am mai pățit chiar de curând, critica și polemica se lovesc, în cele mai multe cazuri, de un prag al înțelegerii interlocutorilor (care nu pot percepe decât un ad hominem și răspund ca atare), am găsit, așadar, o soluție mai ingenioasă: aceea de a mă îndrepta înspre sociologia literară. S-a înfiripat ideea unei analize (o tentativă de analiză) a mișcărilor seismice din câmpul literar românesc actual (gândindu-mă, implicit, și la câmpul literar descris de către Bourdieu în „Regulile artei”), mișcări care duc la o transparentizare până la „obscenitate” (obscenitatea puterii) a relațiilor de putere. Instituțiile noastre literare se află acum – o spun de pe acum – într-un proces progresiv de slăbire și, în cele din urmă, balcanizare, tribalism. Situație, după unii, deja (aproape) materializată.

În prima formă a acestui text, mă limitam la denunțul sus-menționatelor mișcări seismice, denunț însoțit de un (poate exagerat) optimism la adresa unor scriitori care, în diverse discuții publice și private, au fost de acord cu mine că trebuie schimbate multe lucruri. Printre mișcările seismice s-ar număra, de exemplu, cazul Casa Monteoru, cazul Muzeului Național al Literaturii Române, problema „recomandărilor” USR pentru Nobel, ostil receptata decernare a Marelui Premiu al Festivalului Național de Literatură, controversele legate de diverse alte premii (precum „Augustin Frățilă”), festivaluri sau târguri (numeroasele stand-uri fără case de marcat, din ce în ce mai mulți politicieni promovați în locul scriitorilor…) și, nu în ultimul rând, imixtiunile politicului în, de pildă, paginile României literare, imixtiuni care sunt explicite (precum apariția – paradoxală într-o revistă care, nu demult, găzduia polemici la adresa revistelor „noii stângi” – acelui articol resentimentar al lui Dumitru Popescu-Dumnezeu, prompt taxat de, între alții, Radu Vancu sau, ulterior, de un fost deținut politic) și implicite (precum publicareaunor texte de Oana Boc, dând apă la moară detractorilor deja tradiționali ai lui Nicolae Manolescu). Despre mai toate acestea a scris constant controversatul un cristian (și al său wall cât un veritabil tom de pamflete), însă premiul „elefantul din cameră” i-ar putea reveni la fel de bine lui Marius Ianuș, care a punctat o greșeală strategică majoră a USR-ului din mandatul Manolescu: nu a fost pus la un punct un proiect național de „scriere creatoare”, astfel încât pentru procesul de îmbătrânire a membrilor USR, deocamdată, nu există o soluție efectivă pe termen lung, deși a fost concepută una pe termen scurt: relaxarea condițiilor de intrare, indiferent de consecințele calitative pentru o organizație al cărei blazon elitist (totuși datorat și funcției sale din contextul epocii comuniste…) ajunge printre rânduri…

Ieșind din „sferele înalte”, pot fi observate două zone. Mai întâi, cea tradițional numită a „veleitarilor”, din ce în ce mai expansivă (având la dispoziție din ce în ce mai multe „canale” pe Internet), din ce în ce mai „gri”, cu granițe tot mai șterse. Devenind mai „zgomotoase” organizațiile precum Liga Scriitorilor Români, am avea senzația că, astfel, se va ascute mai bine discernământul, dar, profitând de politica cantitativă de sub mandatele Manolescu și de laxitatea juriului din unele filiale (da, există diferențe calitative semnificative între filiale), se strecoară pe ușa din dos a USR și unii scriitori aflați mai degrabă în zona „gri”… Un exemplu ar fi Ștefan Doru Dăncuș, cel din spatele trustului „Singur” (sic) și care are în palmares proiecte precum „O altfel de istorie a literaturii române contemporane”, o așa-zisă „antologie” în care au putut intra toți autorii care au trimis texte (mail-uri de propunere au primit mulți, inclusiv subsemnatul), au fost „validați” și… au plătit o anumită sumă de bani. O „antologie”, așadar, în care, pe bani, autorii sunt scutiți de filtrul instituțional (niciunul dintre îngrijitorii proiectului nu este un critic literar propriu-zis, iar Ștefan Doru Dăncuș dorește dinadins să privească „literatura română din alt unghi decât cel îndeobşte acceptat”, ceea ce echivalează cu o negare a instituției critice). Proiectele de acest gen pot căpăta proporții vădit patologice (cel mai rizibil caz fiind acela al unei „istorii a literaturii scriitorilor postrevoluționari” elaborate prin dicteu automat…), dar risipirea are loc și la – am spune noi – case mai mari.

Antologie de poezie română contemporană, vol. 2

În ultimii ani, membrii ASB și USR au avut la dispoziție mai multe proiecte de publicare bulk, „la kilogram” – eLiteratura (condusă de Vasile Poenaru, cel care a înființat după 1989 editura Coresi; în mod frapant, ) și mai ales Tipo Moldova, unde se scot de câțiva ani ediții corpolente (foarte rar antologii, mai ales reeditări integrale) din aproape toți membrii USR (da, este singurul criteriu) și antologii extravagante precum „Antologie de poezie română contemporană” (cu texte în patru limbi, deși ediția pare să nu fi fost exportată… de asemenea, ar fi fost nevoie de o îngrijire și o prefață adecvată), toate scoase, se pare, pe banii directorului editurii, dar cu prețuri uneori incredibile… Cu toate acestea, multe biblioteci din țară par să fi cumpărat deja kilograme de ediții Tipo Moldova, în ciuda lipsurilor acestora (cele câteva ediții care mi-au trecut prin mână aveau greșeli flagrante de tehnoredactare sau copertare; o trecere în revistă a PDF-urilor fragmentare de pe site relevă și mai multe greșeli). Nu e o coincidență, prețurile țintesc în mod clar bibliotecile. Într-un fel, visul decadenței USR: tomurile groase aliniate uniform în biblioteci tăcute, premiile de la sine înțeles, evenimentele „închise”… dar cu o tonă de hârtie – cred – nu se face Castilia. Unde sunt cititorii în toată povestea aceasta? Dintre sute de antologii apărute la Tipo Moldova în ultimii trei ani, care ar fi „esențiale”?… De la editori, în mod categoric, nu vom afla.

A doua zonă este tocmai cea care, hrănindu-se din slăbirea/dispariția criteriului estetic, începe să se coaguleze ca o literatură de consum (mai mult sau mai puțin relevantă estetic, dar, în orice caz, de consum) altfel decât cea de la începutul anilor ’90 (diferența constând în mijloacele de promovare și în public). Fenomenul (unul, în fond, „sănătos”, dacă admitem ideea lui Tzvetan Todorov din Literatura în pericol, aproape heliadistă: rolul „paraliteraturii” este de a atrage publicul tânăr înspre literatură, deci nu ar trebui să fie disprețuită de către „elita formalistă”), nu întâmplător, este asociat mai ales cu una dintre editurile care au făcut repede carieră tocmai în perioada de criză economică – Herg Benet. Orientată mai ales către nișe „marginale” (precum goth sau cyberpunk), Herg Benet a publicat și volume de poezie ale unor autori cvasi-centrali (acceptând și parteneriatele cu alte edituri de poezie), dar, prin recentul imprint Karth, a consacrat și o zonă (oarecum „gri”) a tinerilor debutanți mai mult sau mai puțin adaptați tematicilor asociate cu „poezia contemporană”, așadar cu priză potențială la acel public tânăr care frecventează librării precum Cărturești. În același timp în caremarketing-ul dă roade, au avut însă loc și situații de disociere categorică de câmpul literar (perceput drept nelegitim, cu instituții actualmente falimentare). În această categorie s-a înscris disputa dintre Marius Chivu și duo-ul Lorena Lupu-Cristina Nemerovschi. Mai puțin mă interesează acum cantitatea (reală sau aparentă) de credibilitate din spatele numelor celor două autoare de la Herg Benet, cât respingerea categorică a instituției criticii literare (din România, dar, de fapt, invocata imagine ideală a criticului literar este o ficțiune fără acoperire în „fișa de post” a criticii). În treacăt fie spus, dihotomia „comentatorași”-„PR-i” îmi amintește de un articol în care Felix Nicolau disocia între criticii din zona academică, care ajung la noi să îndeplinească și oficiul de PR (instituția ziarelor cu recenzii literare neexistând încă la noi), și criticii care vin dinspre „contracultură” – lucru despre care voi mai discuta cu altă ocazie.

Revenind la subiect, trebuie să atrag atenția și asupra site-urilor de promovare a literaturii, între care primul loc este ocupat, desigur, de Hyperliteratura. Organizând un poll on-line numit „Cartea anului Hyperliteratura 2013”, aceștia au fost criticați de către Claudiu Komartin, amuzat de juxtapunerea unor scriitori de calibre foarte diferite (Șișkin alături de iv cel naiv – practic, primul „poet comercial” și „manierist corporatist” al acestei perioade -, Marin Mălaicu-Hondrari între Teleșpan – cel care, după ce a fost „ras” de către Bogdan-Alexandru Stănescu, a desființat și el critica literară (în general, desigur) într-o emisiune TV – și Anni-Lorei Mainka). Într-un text șters ulterior de pe site-ul HL, Andrei Ruse scrie o replică cel puțin caustică, printre rândurile căreia se poate citi și un „manifest” al orientării site-ului spre o zonă categoric glossy. Respingând atitudinea „elitistă”, Ruse consideră că literatura nu este împărțită categoric în „cărți bune și cărți proaste” și atacă frontal instituția revistelor literare, obscure în raport cu popularitatea unui site precum HL… Practic, o negare a „criterului estetic”, a logicii palierului „înalt” al câmpului.

*

Am înțeles, criteriul popularității și relativismul anti-instituțional au început să-și spună cuvântul. Dar care este următoarea mutare din partea instituțiilor literare? Pe de o parte, cu o reputație solidă, Nicolae Manolescu a menținut un anume status quo (fragil în ultima vreme); pe de altă parte, persistentul candidat Dan Mircea Cipariu, lipsit de „capitalul simbolic” (vezi Bourdieu) pe care l-ar avea un critic literar consacrat ca autoritate, promite o „ieșire din criză”, o „profesionalizare” și o deschidere către celelalte câmpuri (prin evenimente multi-media), dar… nu dispune de suficienți membri deschiși către un astfel de program. În timp ce simpatizanții perioadei Patapievici sapă în continuare groapa ICR-ului politizat al acestei perioade, iar fondurile AFCN sunt și ele contestate, nu e de mirare că a fi „lup singuratic” este la ordinea zilei. Doar editurile rezistă… dar oare „coafura” lor este chiar atât de rezistentă? În fond, scheletul firavei industrii de carte este tocmai regimul vanity publishing

Și acum ce urmează? O „ambuscadă” asupra criticilor literari? Ar putea ieși un text la fel de lung ca acesta (ar fi suficiente motive), dar ar trebui și noi să-i lăsăm să se relaxeze nițel după doza zilnică de terorism din partea auctorilor… O „mitraliere” a educației și a situației din mass-media? Ar însemna să ciuruim niște zombi. Oricum, nu e ca și cum nimeni nu ar putea fi criticat! Pentru a rupe cercul vicios al deformării întru cultură, ar trebui, totuși, să punem la cale o altfel de politică literară, fără de care n-o să facem decât să ne decredibilizăm reciproc în ochii tuturor. N-o să vină nimeni cu „lucrul bine făcut” în brațe (și, chiar dacă ar veni, nu ar fi „moca”, fără niciun „preț” aferent), refuzul obiceiurilor, cutumelor strâmbe ar trebui să pornească de la bază. De aici și această critică la toate nivelurile.

Încă două lucruri. Dacă se vor produce schimbări reale în câmpul literar, aceasta va însemna și tragerea unor concluzii din evoluția altor câmpuri învecinate – cel al artelor vizuale (pentru care avem deja la dispoziție o „radiografie” destul de pertinentă, „x20” al lui Erwin Kessler) și cel al muzicii (câmpul în care, poate, artiștii depind cel mai puțin în ziua de azi de intermediari, cel puțin în cazuri precum platforma Bandcamp). În fine, câmpul literar rămâne doar atât… un câmp. La care nu este indiferentă literatura, dar, categoric, aceasta primează în fond (cu alte cuvinte, sunt sceptic în ceea ce privește reducerea literaturii la sociologia literaturii). Voi încheia – cum altfel? – cu un citat dintr-o intervenție a lui Mircea Cărtărescu pe marginea unui status al lui un cristian, printre multe altele care ar trebui citite cu mai multă atenție (dincolo de arsenalul de pamfletar), intervenție care, la capătul zilei, nu face decât să ne reamintească, într-un mod destul de romantic, cât de reci ar trebui să fim de la un punct în fața zgomotului cel de toate zilele: „Dar dincolo de instituție sunt scriitorii, pentru care nu există epoci faste sau nefaste. Câțiva loseri fanatici (s.m.), care-ar scrie și dac-ar dispărea toți oamenii din lume, sunt mereu cei care rămân din viermuială, și ei definesc epocile artistice. Pentru ei, toate perioadele sunt proaste, lumea însăși e îngrozitoare. Eu pe oamenii ăștia mizez când spun „cultura română” sau „literatura română”, nu pe Uniunea Scriitorilor, ICR sau Ministerul Culturii. Instituțiile culturale ar trebui să fie palmele pe care acești oameni modești, mulți obscuri, să fie ridicați în văzul lumii. În loc de asta, le primesc de cele mai multe ori pe obraz.”

P.S. Tocmai am aflat despre un „război” pe Facebook între „tabăra Petria” și „tabăra Cristea-Enache”… Sublim, nu-i așa? Evident, mult zgomot pentru nimic.

Yigru Zeltil